WoW – sau de ce nu mi-am pierdut viaţa în faţa calculatorului

De multă vreme am vrut sa abordez cumva subiectul WoW-ului, iar acum, ca niciodată, parca mi-a venit cheful. Ce scriu aici reprezintă doar o încercare, sau mai bine zis un exerciţiu, de a-mi clarifica în primul rînd mie nişte lucruri. Nu judec pe nimeni în funcţie de gusturi, pentru că ăstea la urma urmei nu se discută. La fel, nu am nimic personal cu jocul, mi se pare destul de şlefuit pentru un MMORPG (http://en.wikipedia.org/wiki/Massively_multiplayer_online_role-playing_game – pentru cine nu stie despre ce e vorba) şi mai mult de atat, mi se pare o afacere de succes – dacă e să mă gîndesc că e jucat de milioane de indivizi care plătesc lunar atît în bani cît şi în timp, transpiraţie, sînge şi alte fluide de care nu pomenesc.

Şi chiar de aici vreau sa pornesc. De la treaba asta cu plata lunară. Să o luam mai întai din unghiul gamerilor: Personal mi se pare aiurea să arunci bani lună de lună, an după an, pe niste chestii care defapt în realitatea cotidiană şi a oamenilor normali nici nu există… conţinut digital care nu îţi aduce nici un fel de beneficiu, şi asta mai ales la nivel social. Nu e prima oară cînd mă întreb cu iese omu’ mai castigat dupa o instanţă… cu un item pe care l-a şterpelit înainte ca ceilalţi playeri să pună mîna pe el? Cu nervi? (că doar trebe să îti faci şi dinăştia dacă o muşti pe parcursul jocului) Cu experienţă de viaţă? (Asta cu siguranţă… să mergi apoi la o tipă şi să intri pe combination mode spunîndu-i ”Hey gagico, sunt paladin de level 80 în Ironforge… ce zici? te fac cu un ale? *wink, wink*”). Habar nu am care e răspunsul.

Desigur, dacă ar fi să o luam din unghiul dezvoltatorilor, lucrurile devin mult mai clare: o afacere de succes care atrage lunar  cîteva mii se jucători (a se citi clienţi), cu toţii rotiţe în maşinăria pentru profit numita WoW.

E de înţeles nevoia oricărui om pentru distracţie şi deconectare de la social, însă din perspectiva mea WoW ăsta parcă e mai mult un parazit decît un mod plăcut de relaxare: nervi, nopţi nedormite şi bani aruncaţi aiurea pe un mediu virtual unde ”prietenii” nu sunt caracterizaţi de trăsăturile fizice şi morale care definesc un om, ci de cîţiva pixeli şi 4 ferestre de chat plicticoase. Dacă chiar vrei să joci un MMO trebuie să ştii că există şi altele pe net care nu te costă nimic, sunt destul de bine lucrate şi de fun, şi mai ales care nu te fac să intri în sevraj dacă nu le joci sau să regreti banii sparţi pe ele (Povestea cu ”nu ai să mă împrumuţi cu ceva pînă la final de lună? A trebuit să îmi platesc contul de WoW şi nu mai am ca să imi iau şi de mîncare…).

Bine că MMO-urile nu sunt de mine. Prefer să fac ceva mai practic decît să colectez pînze de paianjen pe scaun şi să investesc într-o scolioză frumuşică. Sau să fiu gasit dupa vreo 2 săptămîni pe podea fără suflare pentru că am uitat să mănînc, să mă hidratez şi să dorm. Prefer să ies la o întalnire cu prieteni adevăraţi, să vad lume adevărată şi să ating obiecte adevărate. Măcar ştiu că nu o să păţesc şi eu aşa daca îmi taie careva contu’ vreodată din diverse motive :-):

‘V

Postul de pomină

Se zice că, sau mai bine zis se cade ca, primul post de pe orice blog sa fie unul de pomină. Să spargă gheața și să atragă cititorii. Ei bine, niciodata nu am avut un talent prea bun la scris. Asta din cauză că nu este domeniul în care îmi manifest cel mai bine tendințele creative și mai mult de atît, îmi place să scriu scurt și la subiect. Așa ca nu știu daca o să pot concepe ceva suficient de bun care să fie demn de citit și savurat sau daca va fi un post foarte sec. Însă la urma urmei, la cîte bloguri, bloage, blogulețe sau alte destainuri personale in variantă electronică ce poartă denumiri care includ mai mult sau mai puține diminutive apar pe zi ce trece, există o șansă bună ca acest post sa nici nu vada alti ochi decît pe ai mei.

Totuși la un nivel subliminal refuz sa cred ca pînă la urmă ochii mei vor fi singurii care vor citi acest post . Sper ca cineva, cîndva, sa dea un search pe Google și că va exista o 1% șansă să da peste postul ăsta și să aibă răbdarea să îl citească pînă la capăt… chiar dacă la final ar realiza că e cam irelevant pentru viața sa 🙂 . Așadar aleg să-mi închei primul post pe această notă de optimism.

Cît despre următoarele post-uri… bune, rele, in final tot acolo o se vor pierde, in giganticul ocean numit internet. Sper doar ca le va pescui cineva candva…

‘V